Uneori, cele mai tăcute straturi se dovedesc a fi cele care își asumă cea mai mare responsabilitate.
Execuția atrage atenția.
Tranzacțiile primesc metrice.
Aplicațiile primesc utilizatori.
Dar disponibilitatea datelor stă în fundal, stabilă și neschimbată, deși totul depinde de ea.
Walrus nu urmărește lumina reflectoarelor.
Nu încearcă să influențeze ceea ce se întâmplă deasupra sa.
Simplu, se asigură că baza nu se dizolvă.
Ceea ce îmi pare interesant este cât de puține presupuneri face.
Nu presupune că nodurile sunt mereu online.
Nu presupune că hardware-ul este mereu fiabil.
Nu presupune că entuziasmul rămâne ridicat.
În schimb, acceptă fluctuațiile ca parte a realității.
Prin fragmentarea datelor, Walrus oferă fiecărui participant o sarcină mai mică.
Nu neglijabilă — doar gestionabilă.
O responsabilitate care poate supraviețui vieții reale.
Oamenii pot reporni mașinile.
Nodurile pot deveni offline.
Actualizările de hardware pot fi amânate.
Și sistemul funcționează oricum.
Această adaptabilitate pare rară în designul blockchain-ului.
Atât de multe sisteme se bazează pe condiții ideale.
Walrus se bazează pe condiții obișnuite.
Nu pedepsește inconstanța.
Se pregătește pentru ea.
Și într-un fel, asta îl face mai de încredere decât sistemele construite pe așteptări stricte.
Rețeaua rămâne largă pentru că bariera de a rămâne implicat rămâne mică.
Walrus tratează disponibilitatea ca pe o rutină comună.
Nu ca o luptă.
Nu ca o competiție.
Doar ceva la care toată lumea contribuie puțin câte puțin.
Poate de aceea pare liniștit chiar și când totul altundeva este volatil.
Rolul său nu se schimbă în funcție de tendințele pieței sau de exploziile brusc de activitate.
Rămâne concentrat pe memoria pe termen lung a sistemului.
Un strat tăcut care se asigură că nimic important nu se pierde în haosul de deasupra sa.
